Ziua se lăsase înghiţită de valurile
înserarii. Stăteam în cameră, cu un Marquez în mâini, şi citeam. Timpul părea
că se contractă în jurul meu, paginile zburau cu repeziciune. În liniştea care
mă cuprinsese cu ceasuri bune în urmă, un punctuleţ zburător îmi zgândărea
marginea cămpului vizual. O fiinţă măruntă mi se aşeză pe dosul mainii. Îi
simţeam picioruşele minuscule cum se succed rapid în timp ce-mi parcurge
pielea. Era o musculiţă de oţet. S-a oprit pentru o secundă, şi cu micile ei
gămălii rosii, m-a privit. Parcă îmi înţelegea singurătatea. "Ce
faci?", am intrebat-o. "N-am ce să-ţi dau să mănânci, nu am nici
măcar o coajă de banană uscată pe sub vreun scaun”. Parcă înţelegând, s-a mai plimbat puţin, apoi şi-a luat
zborul. I-am auzit în urechi bătaia abia perceptibilă a aripioarelor subţiri,
s-a mai învârtit prin aer, apoi a dispărut, căutând ceva mai valoros pentru
universul ei restrâns, poate un măr uitat pe o poliţă sau o altă musculiţă, cu
care să-şi împartă existenţa fulgurantă. Însingurat, din nou. "În fond, ce
sunt eu capabil să ofer, dacă nici măcar unei amărâte de Drosophile n-am fost
capabil să-i ofer o companie agreabilă?"
